Interviu cu SKR despre páramo

Lumea se sfârșește, omenirea e în pragul extincției. Dacă vrei să vezi sfârșitul lumii, va trebui să mai supraviețuiești puțin.

Ce imagine sau senzație rezumă cel mai bine experiența de joc?

Încerc să ofer o viziune umanistă asupra societății. În fond, e un grup de oameni care au avut parte să trăiască sfârșitul tuturor lucrurilor, fără să înțeleagă de ce sau ce s-a întâmplat de s-a sfârșit totul, care nu-și pot imagina cum era societatea și cât de avansată era tehnologia înainte ca lumea să devină un páramo de nepătruns.

Cu această povară a istoriei, această responsabilitate curmată și acest ton, jucătorul sosește și întemeiază ceea ce va fi ultima așezare a omenirii pe Pământ. Va trebui să ia decizii dificile, să caute strategii și să învețe cu forța, să câștige experiență ca jucător, să cunoască lumea pentru a ști cum să-i facă față. Asta e esența jocului: supraviețuire și strategie duse la limită.

Ce promisiune îi face jocul jucătorului încă din primele minute?

Descoperire. E un joc pe care trebuie să-l înveți, nu printr-un tutorial lung, ci din experiența de a ajunge tot mai departe, de a te aproviziona și de a-ți planifica rundele. Dar va apărea mereu ceva nou, o provocare pe care va trebui s-o depășești dacă vrei să reziști puțin mai mult.

Ce are Yo soy Páramo și nu ai găsi la fel în alt joc de supraviețuire?

Lumea se sfârșește, lucrurile merg din ce în ce mai rău, totul se apropie de final. Încerc să reprezint ideea asta: e prezentă în filosofiile oamenilor, e prezentă în orice moment. Începi deja într-o lume ostilă, cu temperaturi ridicate, dar situația se va înrăutăți, iar la final vei muri, orice-ar fi. Cât timp vei putea supraviețui?

Ce ți-ar plăcea să spună cineva după ce termină prima rundă?

Că a fost o experiență nouă. Mai mult decât „m-am distrat” sau „m-a surprins”, acesta ar fi răspunsul cel mai satisfăcător pentru mine.

Care a fost prima idee, înainte să existe sistemele actuale?

Totul a pornit de la un cântec, de la niște versuri pe care le-am scris și care înfățișau o astfel de lume, un pustiu imens la sfârșitul tuturor lucrurilor. Le-am purtat cu mine ani de zile, imaginându-mi detaliile în minte. Am încercat chiar să-l fac joc înainte, dar n-a ajuns niciodată mai mult decât un proiect secundar în viața mea, fără timpul necesar pentru a mă dedica dezvoltării unui joc video.

Dar l-am scos la capăt. Am reușit să-i aloc timp, să mă dedic complet acestui lucru, și de aceea a văzut lumina zilei. De la primul cântec au trecut multe.

A fost un moment în care te-ai gândit „acesta e jocul pe care vreau să-l fac”?

Sunt mereu prins în vreun joc, vreun proiect mai mic, încercând lucruri și dezvoltând idei. Toate zac neterminate în depozitul meu digital; sărmanele primesc doar câteva ore libere din când în când, insuficiente ca să prindă avânt, dar care mă ajută să țin pasul cu noile tehnologii și metode de dezvoltare.

Ultimele progrese în inteligența artificială au deschis o oportunitate uriașă de a da formă ideilor, așa că a venit momentul. Ținând cont de stadiul în care suntem, de timpul necesar dezvoltării și de acele ore pe care, dintr-odată, le scosesem din mânecă pentru a mă dedica cu adevărat studioului, a venit momentul — glorios, de altfel — să aleg din arsenalul meu. Și am ales pustiul. De atunci i-am rămas credincios.

Ce parte din tine se regăsește cel mai mult în joc?

Jocul e o reflexie personală: am creat totul eu, cu obsesie, fiecare detaliu, fiecare filosofie. Versurile cântecelor pe care le poți găsi pe viniluri vechi, în tabere uitate, spun povești care uneori țin cu totul de pustiu și de universul lui, dar sunt și versuri personale care se potrivesc în povestea asta.

E obsesia pe care o am ca jucător: să joc și să văd că fiecare personaj e unic în felul lui, să existe nenumărate obiecte de găsit, jocul să te surprindă mereu cu provocări noi și violența să nu fie întotdeauna mecanica de bază. Aici, mediul e viu. Nu ești protagonistul lumii: lumea merge înainte, iar tu trebuie să ții pasul cu ea.

Aici se află sfârșitul tuturor lucrurilor, consecințele unei umanități scăpate de sub control. Atât de fascinant și, în același timp, atât de dezolant. Jocul e o operă personală completă.

Ce decizie ai susținut, deși era mai greu de dezvoltat sau de explicat?

Dezvoltarea cu agenți. Asta chiar a fost o provocare, dar am mizat totul pe reușită. Am învățat multe și am găsit metoda potrivită; a trebuit să dau instrucțiuni foarte clare să nu participe la dezvoltarea creativă.

Programarea s-a schimbat complet: acum scrii în limbaj uman. Poți defini detaliile din perspectiva creativă, cu cuvinte ușor de înțeles, nu cu cod. Asta mi-a permis să deleg ceea ce mi-a răpit mereu timp prețios, ca să mă pot concentra pe viziunea de autor. Dar, desigur, agenții inteligenți sunt încă în plină dezvoltare, iar eu a trebuit să evoluez odată cu ei.